Povestea primului român demn de premiul Nobel: l-a pierdut pe ultima sută de metri, pentru aceeași insulină

Nicolae Paulescu a fost primul român care, deși a inovat lumea medicinei, a ratat Premiul Nobel. Află întreaga poveste a celui care a descoperit insulina și datorită căruia, mulți oameni se pot trata în prezent.

Nicolae Paulescu a fost cercetătorul demn de Premiul Nobel dar care nu l-a primit niciodată. El a fost cel care a descoperit insulina și cu toate acestea, marele premiu a fost atribuit altor doi cercetători canadieni. La acea vreme se vehicula ipoteza potrivit căreia românul nu ar fi primit prestigiosul premiu din cauza poziției sale antisemite.

De-a lungul anilor, această decizie a fost aspru judecată, astfel că unii oameni de știință consideră că românului i s-a făcut o nedreptate și că el ar fi cel care a descoperit cu adevărat insulina. Nicolae Paulescu se naște în data de 8 noiembrie 1869 la București, iar încă din copilărie și-a arătat pasiunea către științele naturale.

După ce a finalizat liceul, acesta se înscrie la Facultatea de Medicină de la Paris, iar în anul 1897 acesta obține titlul de doctor în același domeniu. În timp ce urma cursurile de chimie biologică și fiziologie, își practica meseria în spitalele pariziene.

Nicoale Paulescu revine în România în 1900, lucrând ca profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din București. Zece ani mai târziu, acesta își începe cercetările asupra insulinei, urmând ca peste alți șase ani să obțină un extras apos din pancreas.

Cercetătorul român efectuează un experiment pe un câine bolnav de diabet, iar după ce este injectat serul, nivelul glucozei din sânge scade. Cercetările lui Nicolae Paulescu sunt publicate în mai multe publicații din străinătate. În anul 1922, acesta își brevetează invenția, obținând brevetul cu nr.6255 numit „Pancreina și procedeul său de fabricare”.

Omul de știință revendică „invențiunea produsului organic pancreanina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. La nici zece luni mai târziu, doi cercetători de origine canadiană anunță că au descoperit insulina.

Cercetătorul român căruia nu i-a fost acordat Premiul Nobel din cauza convingerilor sale

Frederik Grant Banting și Ch. Herbert Best sunt cei doi oameni de știință care sunt propus de către canadieni pentru Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină. Chiar în timpul discursului în care primeau renumitul premiu, cei doi recunosc contribuția lui Nicolae Paulescu cu privire la descoperirea insulinei.

Cu toate că profesorul român se adresează Comisiilor pentru Premiul Nobel de la Uppsala să repare greșeala comisă, nedreptatea acestuia nu este recunoscută. Deși mulți specialiști ai vremurilor au fost de partea românului, se spune că acesta nu ar fi fost preferat pentru Nobel din cauza poziției sale antisemite.

Nicolae Paulescu era cunoscut pentru atacurile adresate evreilor. În anul descoperirii sale, el a înființat Uniunea Națională Creștină a cărei simbol era reprezentat de zvastica. Profesoul român a scris mai multe articole în care îi condamna pe evrei spunând că sunt un pericol. Acesta susținea ideea rasei ariene afirmând că evreii sunt o specie inferioară.

„Se ştie că creerul Jidanilor are o greutate cu mult mai mică decât cel al Arienilor. Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind şi ei până peste cap de păduchi, ar refuza mortiş să mai primească şi pe ai noştri. Ar trebui deci ca toate ţările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-şi poate fiecare arunca lăturile”, potrivit unui articol al doctorului din „Apărarea Națională” din anul 1925.

Nicolae Paulescu moare în 1931, la vârsta de 62 de ani. După mai bine de trei decenii, în 1969 au fost conduse niște demersuri prin care meritele cercetătorului au fost recunoscute. De asemenea, comitetul Nobel a concluzionat că cercetările acestuia au precedat invenției lui Banting. Nicolae Paulescu primește titlul de membru al Academiei Române în anul 1990, post-mortem.